Liniste, va rog!

S-au golit stelele de liniste. Trotoare pline, muzichii de tot felul, baluri, companii multi-nationale furnicare meschine. Femei, barbati, batrani, curve, pesti drogati, toti au ceva de spus. Mame ce-si cearta copiii, manglitori, fermecatori malefici, prezicatori ai sfarsitului, vanzatori fara talent. Mi-am golit gandurile de surplus. Nici nu stiu cum… usor. Ca atunci cand iti pleci capul intr-o parte ca sa-ti iasa apa din ureche si razi.

Nici rugaciunile nu-si mai gasesc linistea. Se aduna una cate una, crezand ca pe cat de mare le este ardoarea pe atat de repede isi vor face auzite glasul. Un nesfarsit carusel de zgomot, stricat, din care nu te poti da jos. Din cand in cand fac salturi mortale prin umbre, caci oameni nu se mai numesc. 

Pe pamant e seceta de liniste. Ma uit pe geam la o luna patrata, tinand fosnetul asta strans in pumni, pana-l amutesc. E aproape liniste…

Toate-s vechi si nouă toate

Vorba aceea, că ce e val ca valul trece. N-am mai scris de multă vreme. De vină sunt poate timpurile, criza mondială sau space-ul de la tastatură ce se încăpăţânează să îşi facă datoria. Navighez prin timp ca un pilot orb şi rămân uimit cum toate se aşează ordonat pe calendarul meu efemer, cum binele învinge răul, cum după zi vine noapte şi după ploaie vine soare. Un ciclu repetitiv căruia noi îi spunem simplu viaţă.

Prins la mijloc, încerc din răsputeri să fac o diferenţă, să contez, să reuşesc, dar nu înţeleg că simpla mea existenţă schimbă ceva pentru toţi. Când capul mi-e gol şi nu mai ştiu de unde am pornit şi unde trebuie să ajung, mă încearcă un regret că poate n-am ascultat suficient.

În apărarea mea, e bine şi aşa pe valuri, valurile nu-ţi cer să faci diferenţa dintre bine şi rău şi nu te fac niciodată să te simţi dator cu ceva. Mă încearcă gânduri care mai de care, dar până la noi ordine rămân un păcătos fără un cântec şi de-ar fi să le fac din nou pe toate, le-aş face, poate puţin diferit.

Ganduri in dezordine

“Si iar tacut pornesc la drum, drumul meu mai nu stiu cum…” 

In 10 lei si cinci minute tot astazi o sa se faca ieri iar fragmente din sufletele noastre isi vor intinde velele pe paralele diferite. Sunt omul cu zambetele-n buzunar, eu nu ucid cu mintea tainele ce le-ntalnesc. Iar simt cum sunt atras in jos si iar simt cum nu mai am unghile inde-ajuns de lungi si de puternice sa ma tin. Sa ma tin de orice apuc – de caramizi, de scoarta de copac, de pamant… chiar si de un geam sau de o tabla si sa se auda scrasnetul ala si sa-l simtim pana in adancul sufletului. Pe tine nu vreau sa te ranesc. Desi acum, cu unghiile taiate din carne, mai mult ar parea ca te mangai…

A trecut atata timp si sunt atat de multe de spus si atatea sentimente se zbat in mine ca nici nu stiu cum sa incep. De s-ar putea asterne ele gandurile singure pe hartie. De as putea sa fiu macar o data spectator al vietii mele. Autor omniscient, scris la persoana a 3-a.

Probabil in subconstientul meu inca mai cred ca in caderea libera o sa trec intr-o alta dimensiune. Intr-o lume a mea, la care tanjesc atat de des. O lume tacuta, unde doar simti. Un nesfarsit orgasm. Si de fapt m-ar astepta asfaltul. Mi s-ar zdrobi trupul si mai mult nu stiu.

Ganduri alegorice

Fiecare zi imi largeste in piept o groapa comuna
Unde coboara in sir uriase animale de plus ,
Purtand in brate copii translucizi 
Am coastele invelite in coli A4 cu desene in carioca
Mama, tata, fetita, cainele
In fata casei strambe, deasupra noastra,
Iar soarele ca din ata sub o linie violet

Inainte de Craciun, se scoateau covoarele pe zapada.
Ne aruncam in ele pe o parte cu umarul inainte,
Cum fortezi o usa uneori, aproape treceam de partea cealalta.

Stai cu fata in sus si gura cascata.
Aerul e rece si bun, sta rotund peste blocuri
O casca de cosmonaut in care dospeste o paine.
Din barbati se ridica abur fierbinte de piper, scortisoara
Hai sanatate, sa traim o mie de ani!
Stam nemiscati ca niste morti victoriosi, inveliti in steaguri groase albe
Pana in plamani iti aluneca pe rand
Animale mici si intepatoare de gheata.

Uneori ziua sare ca la baschet si arunca in mine 
Un milion de aparate de radio urland, despre lume 
Copiii se trezesc, plang, se ridica si umbla
Coastele imi fosnesc singure
Cand va fi timpul iubirea o sa astupe groapa cu zapada
Sa nu mai cada nimeni.

Cu gandul la Cola

La prima gura iti trezeste simturile, apoi iti potoleste setea si trebuie sa te opresti la un moment dat sa-ti tragi rasuflarea. Daca vei lasa corpul tau deoparte, pe un scaun, sa atarne fara vreun scop anume si pe varful degetelor, te vei strecura din el in adancul sufletului tau, pe carari stiute numai de tine, prin labirintul gandurilor tale, prin tunelurile amintirilor si al trairilor care sufla vant aspru si rece, vei gasi o temita, iar dincolo de usa grea si ticsita de incuietori, vei gasi cel mai negru secret al tau, care se hraneste cu teama ta, cu ocaziile irosite de a-l da in vileag, cu slabiciunea ta.

Cand ai ajuns la jumatate, ai impresia ca nu se poate termina, ca e acolo dintodeauna pentru totdeauna, o imparti razand cu ceilalti si timpul trece printre voi. Cu teama, cu respiratia taiata, cu bagare de seama, pasesti inauntru si sufletul tau nenorocit parca abia te astepta sa vii sa-l hranesti. Cu o bucurie sadica infuleca ce i-ai adus de mancare, aruncand resturile secretelor mai mici care il slujesc cu abnegatie.

Apoi isi pierde din esenta, parca nici setea nu ti-o stavileste, nu mai are decat o zvacnire anemica si parca ai vrea sa o iei de la capat dar totul costa, iar tu continui cu ce ti-a ramas iar cand ti-a mai ramas foarte putin iti vine sa o arunci dinainte sa nu-ti fi ramas nimic.
Poate nu mai exista, te amagesti uneori, sperand sa  gasesti un  suflet gol insa de fiecare data are grija sa-ti reamintesca ca e inca acolo, ca asteapta sa-l hranesti si il simti miscandu-se langa inima ta, sufocand-o fara sa se grabeasca. Inca visezi la ziua cand vei avea curajul sa dai buzna peste el, sa-l calci in picioare, sa-l scoti prin carne si nervi doar ca sa il poti arata cuiva, sa te eliberezi, sa-i dovedesti ca nu iti mai e frica sa arati din ce esti facut.

In exil

Fiecare lumina verde de semafor ma duce mai departe si mai departe.  In exil nu mai exista suflet. Apa e salcie si in exil orice incercare de a prinde radacini pare o tradare, o recunoastere a infrangerii. Circul de la trecut la prezent si deseori uit unde sunt. Canta in sinea mea: “…fara chipuri-sunt doar un costum, pune zgarda, esti deja pe drumul bun! Vino-n sistem, vino haide intra!… Gesturi false, par sofisticati, gol in minte, gol in suflet, gol in ochii goi, ciudati…” Impartim cu totii acelasi frig linistitor cu un murmur incet iar in ochii fiecaruia se infiripa intrebarea…Quo vadis Domine? Se spune ca exilul este locul unde poti fi tu insuti, dar nu pana la capat. Cateodata ma gasesc inchinandu-ma la altarul unui Dumnezeu necunoscut, precum un Orfeu indurerat cu glasul plin de jale. Timpul imi joaca feste, se alinta cu spatiul creat..iar eu, eu.. am impresia ca umbra mea il are pe vino-incoace si cu nonsalanta pleaca inaintea mea mereu.
Nu am lasat urme ca sa ma intorc. Imi abandonez trupul langa un scaun de lemn si presar cu degetele litere intr-un ecran luminos.
Adorm gandurile in degetele bolnave de cerneala…si se tarasc limbile ruginite prin ore, totul trece, e vara..tarziu!

In lantul meu de slabiciuni

Infectiile sufletului tau curg prin venele mele fara oprire, globulele albe au ridicat steagul predarii neconditionate. Tot sistemul s-a prabusit inutil, fara a mai avea puterea de a discerne intre realitate si fictiune. Acum doar cei puternici mai supravietuiesc. Experimentele macabre facute pe sufletele oamenilor se lasa adeseori cu traume fara de leac. Putin de tot iti pasa daca-ti soptesc ca dragostea ta o beau ca pe o apa otravita, constient, dar cu sete.  In mersul tau stricat lucrurile se aseaza de la sine, indiferent cine ramane in viata sau cine moare. Si raul ce-ti sta in pantec o sa lase cadavre ce-au sa-si planga vesele din amintirile de dinaintea ta. Si ochii tai dintr-un cer ca o rufa murdara n-au sa vada niciodata blestemele ce le lasi in urma. La umbra ta arareori creste si iarba. Nu stii ca portile Iadului s-au ferecat la aflarea de tine.  Ma inarmez cu vant si-ar vrea sa plec departe, dar ancora sta solemna, nemiscata. Iar plecarea mea se opreste atunci cand ma intorc din slabiciune cu gandul la acel platou cu amestec de sentimente si metafore inabusite-n sos de cuvinte flambate. De ce in doi nu suntem doi?