Zgura vietilor uzate

Ne pierdem prin urat, iar uratul lasa doar sa patrunda lumina, fara a ne permite insa sa distingem clar contururile. Ne invadeaza lenea ca prin vis si nu bagam de seama secatuirea sufleteasca. Bunatatea ne sovaie in suflete, ca un sentiment timid ce nu-si gaseste linistea si locul in fiinta noastra. Tarzii si tristi, ne stingem pustiiti, fara a ne pasa de tot ce e frumos. Cadem in gol, goi in suflet si-n ochi, rasucindu-ne intr-o pirueta continua a nepasarii si-o mare de-ar ploua peste desertul firii noastre n-ar mai creste nimic in pustiul acesta. Parca si lighioanele pamantului au inteles mai multe decat noi. Ne plang clipele, dar mereu luam altele cu imprumut. Se razbuna moartea, plescaind in sictir, din buzele-i uzate de vanturile veacurilor ce-au trecut peste noi, adancindu-ne tot mai mult spre ultima treapta a minciunii ce ne-a dus tot mai departe de tot ce s-ar fi putut si n-a fost. Ramane sa urcam in continuu, anevoios, pe zgura Golgotei, fara a sti de ce ne rastignim si fara a intelege ca n-o sa inviem a treia zi. 

Ecce hommo!

Trăim în secolul vitezei, în secolul exploziei tehnologice, dar mai mult ca oricând trăim în secolul imaginii. Imaginea a ajuns să înlocuiască adevăratele calităţi umane. Suntem atât de preocupaţi de imaginea noastră, de cum ne percep cei din jur, de cum îi percepem pe cei din jur, încât am uitat ce este întradevăr important, că nu contează în mod special ce eşti, atât cât cine eşti. “Cine eşti”, o  expresie care de altfel, cu timpul a luat un altfel de înţeles. 

Toţi ne dorim să fim oricine altcineva mai puţin să fim noi. Ne fixăm puncte de reper în societate, după falşi idoli, râvnim la ce au alţii, la ce vedem la alţii, la ce fac alţii şi ne place atât de mult încât ne consumăm o mare parte din energie, capacitate si talent încercând sa imităm. O idee ce se naşte încă din copilărie, toţi am avut idoli, toţi am vrut să fim războinici neînfricaţi, super-eroi, prinţese sau zâne, o idee nevinovată de altfel, până în momentul în care uităm să ne desprindem de aceasta lume a fanteziei purtând-o cu noi şi atunci când devim adulţi. 

Am ajuns în punctul în care discernem ce e bine şi ce e rău, în funcţie de ce vedem în societatea mondenă, iar acele exemple, unii le privesc ca pe o etichetă demnă de purtat. Media ne hrăneşte cu aceste exemple, de parcă ar vrea sa devenim din ce în ce mai ştersi, mai obscuri în gandire şi-n trăire. Într-un fel jocul lor este unul de înţeles, oamenii seci, fară imaginaţie nu pun întrebări, nu au idei. 

Efectul de turmă este mai predominant ca niciodată. Ne pierdem timpul atât de uşor, complăcuţi în superficialitate, în încercarea de a ne identifica prin altceva decât prin adevărata noastră esenţă, încât dacă pui simpla întrebare “Cine eşti?” ţi se va răspunde: “Eu sunt manager în firma cutare, sunt nu ştiu ce persoană importantă”, dar nu vor inţelege că nu i-ai intrebat ce sunt. 

Tânjim atenţie, apreciere, vrem să fim adulaţi si consumăm o cantitate de energie imensă, făcând exact ce vedem că se aplaudă la alţii din jurul nostru, în loc să ne folosim talentul şi inclinaţiile noastre native pentru a obţine ce ne dorim. Încercăm atât de mult să impresionăm, încât uităm că trebuie să fim apreciaţi pentru adevăratele noastre calităţi. Visăm atât de mult la succesul obscen al altora, încât uităm să trăim, ajungând să ne privim, dimineaţa, în oglindă neştiind însă cine stă în faţa ei. Şi nu înţelegem, ori nu vrem să acceptăm, că ne oferim voluntari în acest proces de ştergere al identităţii personale, atunci când renunţăm la citit, când renunţăm să mai fim curioşi, să nu acceptăm tot ce se serveşte la cald sau rece, când nu mai punem întrebări de frică să nu fim luaţi pe bombeu, când aplaudăm precum copiii la circ pentru orice giumbuşluc ce ni se oferă. Am uitat cum să trăim timpul nostru, cum să descoperim tot ce e mai frumos şi mai bun în noi. Ne lipseşte puterea de a recunoaşte ca mulţi suntem doar oameni simpli, dar care pot face însă lucruri extraordinare.

Primul cuvânt

Tu eşti putinţa mea
De a visa în nopţi târzii,
Femeie la care piept aş deceda.
Cu obrazul palid, ca lumina australă de miază-zi.

Când ţigara îşi plânge ultimul fum,
Când pereţii prind forma umbrelor noastre,
Nordul devine în surdină sud,
Iar eu de la un capăt la altul, te caut.

Dacă vreodată n-ai să crezi,
Când te privesc aproape de un miez de seară
Cu tăcerea din tavan, ce vrea acum să se desprindă
Când mă pierd în constelaţii
Ce trec sute de mile peste chipul tău,
Atunci tu să mă tragi de mână,

Iar eu, în timp ce tu eşti visătoare,
În tot ceea ce povestesc,
Am să-ţi reamintesc
Că cel mai frumos lucru în lume,
E primul cuvânt din această poezie.

Alexandru Dumitriu

Cu trupul acesta

Cu trupul acesta gol şi stingher
Pe care-l mai port uneori,
Îmi amintesc şi azi, ca-n zile de ieri
Te-am cunoscut, ţi-am dat fiori.

Cu braţele astea făr’ de putere
Cum mai râdeai tu de mine că sunt
Te-am ţinut strânsă în nopţi de tăcere,
Când te băteau gânduri si vânt.

Cu palmele mele atât de uscate,
Uşor tremurânde, uşor reci
Ţi-am scris poezie din ganduri surpate
Uitate de tine, uitate pe veci…

Iar chipul meu azi palid, e chinuit de păcate,
De teama că te-ai pierdut în lume
Că azi eşti departe de trecut, de toate
Dar ţie nu-ţi pasă, iţi arde de glume.

Şi te-aş striga, măcar să priveşti înapoi
Şi chemarea mea, a nu-ţi fi străină
Hai de întinde mâna, să fim pe veci amândoi
Doar tu şi trupul ăsta plin de rugină.

Alexandru Dumitriu

Tu mă ştii femeie

Am noaptea rigidă – o pârghie
Să răstorn universul
Spirala pe care sunt,nu are sfârşit.

Din plăcerea urcuşului
Treptele pe care mă înalţ
Îmi aprind luminile
Popasul pe care-l fac, e o scenă deschisă
Muritorilor de rând

Abia acum începe comedia
Cu actorii care-şi joacă rolul
Am început să-i privesc
Ca pe ceva firesc pentru oameni
Să-şi râdă de apucăturile lor
Dar şi plâng de bucuria, în care m-am trezit aplaudând.

Era sărbătoare cred
Una în care mă eliberam de răutăţi
Şi-mi puteam pipăi sufletul
Prin cuvinte mărturisite în şoaptă

Tu mă ştii femeie
Nu mă pot lipsi de tine
Chiar dacă aş avea punctul de sprijin
De care să proptesc pârghia, nopţii de veghe

Alexandru Dumitriu

Sa mori din dragoste ranita.

Am sa respir incet si-am sa vorbesc soptit, de teama sa nu-mi iasa pe gura iubirea-mi pentru tine. Poti tu s-o primesti? Te asezi in bratele mele, asemenea ca intr-un balansoar, cu neincredere si teama, lasandu-te apoi, bucuroasa, usor cuprinsa in linistea sufletului meu. Galopezi printre ore cu dorintele la un pas inaintea ta. Intinzi maini tremurande sa le prinda, insa ele, dorintele, sunt mereu putin mai incolo. Si nu traim nici azi, nici maine, traim cumva atemporal, printre franturi de impliniri si dezamagiri.
 
Din timp in timp reusim sa prindem viata de maneca si facem timpul sa stea. Din timp in timp ne indragostim cat un infinit de mult si mare si rotund. Iubim tot si toate, iubim pana si diminetile somnoroase cu par ciufulit. Nu e al meu, e al tau, e parul ciufulit perfect si parca mana intinsa in jurul taliei subtiri, se trezeste la viata.
Doar o mangaiere si ziua e perfecta. Soarele straluceste, pasarile ciripesc, copacii sunt verzi, fluturasii zumzaie.Chicoteli… 
 
Acum paseste inapoi pe pamant, suflete. E iarna rece la noi, restul, astia  cu suflete mutilate .
 
Lumea nu are “plin” si “gol”  iar teama ta de “necunoscut” este doar o minunata poveste pe care tocmai o incepi, o uriasa pagina alba pe care o vei umple cu creatia ta, dandu-i culoare prin tot ceea ce esti. Negrul ce il vezi in fata este camera obscura a albului, asteptand corectia ta de lumina. 
 
Cat despre mine, am sa raman acelasi. 
 
Prefer sa platesc pretul pleoapelor obosite pentru diminetile cu lumina strecurata printre jaluzele, cu suvite negre rasfirate pe perna mea.
 
Prefer sa ma zbat pana voi face adevarata afirmatia “va fi bine” decat sa traiesc fara speranta.
 
Prefer sa-mi ascult inima si nu instinctul care-mi spune “fugi!
 
Prefer sa ma pierd de o mie de ori decat sa pierd clipele.
 
Prefer sa arat ca sunt astfel, jumatate lumina si jumatate intuneric, chiar daca asta inseamna si sa recunosc cat de fragil e echilibrul dintre oceanele mele de nelinisti.
 
Prefer sa fiu “prea romantic” decat prea rece, aleg sa las deschisa o poarta mica, mica spre sufletul meu si sa sper ca nu-mi va fi trantita din nou peste degete.
 
Prefer sa gust necugetat din toate si sa mor din dragoste ranita. 

Sunt fericit mama, sunt fericit. Din nou.

Am citit pe chipul tau necajit surasul cand ai vazut ca de fapt, nu te-am mintit niciodata. Si nici acum nu mint, mama. Azi noapte am visat poate pentru prima oara ingeri. Erau ingerii mei mama. Nu am auzit niciun cuvant dar am inteles tot ce mi-au spus. Nu vezi ca m-am facut “baiat mare”, mama? Simt, exist, traiesc si iubesc. Nu e o minciuna. Am visat,  si am vazut o stea cazatoare lacrimand inainte sa plece si ea, cum au plecat bucuriile vietii de langa mine.

Dar bucuriile s-au intors. Le vad in alte stele, care nu mai cad si nu mai plang, mama. Te rog, nu ma mai intreba de ce este atata liniste in jurul meu, galagiosul de altadata. Nu ma mai intreba de ce nu mai rad si de ce am privirea pierduta. Am zambetul in suflet si chipul surazand in visele mele.

Grija ta continua m-a obosit, mama. Este timpul sa te opresti. Este timpul sa nu ma mai astepti nerabdatoare doar ca sa imi pui intrebari. Nu mai am raspunsuri. Ti le vor da viata mea de acum inainte. Vei fi mandra de mine asa cum ai fost si de curand si atunci, voi sti ca in destinul meu nu vor mai exista lacrimi.

Si te rog, nu ma mai intreba pe cine iubesc. Nici tu si nimeni altcineva. Pot doar sa iti spun ca e tot un inger, cu altfel de aripi, care ma invaluie mai ales cand nu este si ma trezeste cand se apropie de mine. Care imi aduce aminte cine sunt si cum trebuie sa fiu.

Incep din nou sa fac primii pasi, mama. Si cand voi putea sa ma ridic vreau sa ma vezi, mama. Vreau sa ma vezi cat sunt de mandru ca stiu sa merg.

Da, mama, e frumoasa. Viata, nu numai ingerul, iar esti indiscreta? Ma simt liber, in sfarsit, mama si renasc in fiecare clipa. Intre timp, tu stai acolo, linistita. Intr-o zi, o sa vin la tine si o sa te privesc ca sa imi vezi inima cum bate de tare si ca sa nu te amesteci in “duelul” sufletelor.

Atat am vrut sa iti spun. Nu, nu e nicio lacrima pe obrazul meu, iar ai inceput? Nu vezi cata lumina e in mine? Cata dragoste?