Pierdut printre străini

Cam prin mijlocul lui Martie, frig năprasnic, noapte şi-o masină mică. E atât de frig pe pământurile ăstea nordice, că şi gândurile îngheaţă. Momentan stau şi aştept, nici eu nu ştiu prea bine ce, dar poate până mâine se termină totul. M-aş uita la ceas, să număr secundele, dar n-am. Mă mulţumesc cu unul electronic, care parcă-n ciudă, n-are secundar iar minutele lui trec mult prea greu pentru nerăbdarea ce mă încearcă. Nu ştiam însă, că mai târziu o să-mi devină cel mai bun prieten.

Sătul de aşteptare şi fără gânduri căci au îngheţat mai sus, decid să pornesc. Fac un calcul scurt, 70 de km şi 3 ore de aşteptare, o să treacă repede. Mă uit prin buzunare şi găsesc 3 coroane cu o tanti pe marcă ce se uită aşa indiferent la mine, nici nu zâmbeşte, nici nu e tristă. Ce-i pasa ei?

Pe drum, pustiu, nici oameni, nici animale, nici măcar Dumnezeu, doar o lună mare, roată. Ma mai cert din când în când cu ea, ca atunci când eşti îndrăgostit şi vrei puţină atenţie dar mă potolesc când îmi dau seama că mă ignoră, rămâne tăcută de-alungul stângii mele.

Ajung în port, dar spre deosebire de alte porturi, acesta n-are nici vapoare, nici marinari ci doar nişte valuri cobesc în surdină, prevestind parcă ceva de rău augur. Îmi sună ca bocitoarele plătite de la ţară, care jelesc tot prăpădul lumii, nefiind însă al lor.

Aş bea un tutun şi-ar merge un salam cu pâine, dar în tăciunele ăsta de noapte, lumea îşi odihneşte necazurile de peste zi. Un lituanian se opreşte lângă mine, mă întreabă ceva de un vapor şi îi răspund că nu ştiu. Îl întreb de-un tutun, îmi oferă, o aprind şi trag cu poftă ca un condamnat la moarte. Într-o engleză stricată povestim un lucru evident, că e frig afară.

Dau contact, motor, mai e benzină, se face cald, urechile mi se înroşesc şi mă furnică. Ceasul, formal îmi arată adevărul, n-au trecut mai mult de 2 ore şi-mi dă cu tifla când îl privesc cu neîncredere, eu aşteptam răsăritul. M-aş băga puţin la somn, doar pentru o jumătate de oră să aţipesc, dar ori de câte ori închid ochii îmi vin în minte personaje din filme de groază cu americani care mor asfixiaţi cu gaze de eşapament. Lasă, mai bine lasă…până dimineaţă nu mai e chiar aşa mult. Lituanianul în schimb, pare că nu s-a uitat la filme d-astea, doarme dus şi mă apostrofez puţin în gând: “ce ţi-or fi trebuit ţie filme din astea?”

O ceaţă fină, ca un val de mireasă acoperă peisajul, iar soarele stingher, parcă neaparţinând locului, încearcă să dea perdeaua de-oparte. Mă uit, deşi mă dor ochii, mă uit şi zâmbesc tâmp, acum ştiu de ce a fost atât de venerată steaua asta. E dimineaţă!

Salvarea îmi vine de la omul care ar trebui să mă ajute cel mai puţin. Cu banii în buzunar, bani buni, de-ai noştri, puţin ruşinat, dar fericit ca un copil în ziua de Crăciun îmi cumpăr de toate. Salamul e bun, pâinea e bună, iar cafeaua langă tutun e o companie mai bună decât lituanianul, e caldă şi mă satură. Termin ospăţul şi ca un habotnic îmi fac cea mai sfântă cruce de până acum.

De-acum nimic nu mai poate merge rău, sau cel puţin aşa cred eu, căci în 2 ore vestea proastă vine ca într-un roman din ăla ieftin când întorsura situaţiei e evidentă şi toţi o văd mai puţin cel din rolul principal. Nu pleacă vapoare, adică vin, dar nu pleacă. Diger cu greu, plec cu gândul că parcă m-aş întoarce să mai întreb o dată, poate totuşi e o eroare.

Portul ca un stup, începe să zumzăie, oameni vin, pleacă, cumpără bilete, vapoare urlă şi scot fum negru din plămânii lor, doar eu rămân, pedepsit parcă să păzesc portul încă o noapte. Măcar nu mai e aşa de frig, închid ochii pentru câteva momente, soarele îşi face milă de mine şi-mi încalzeşte faţa, pe gratis.

Altă noapte, alţi lituanieni, dar de data asta cu provizii. Salam este, pâine este, apă şi tutun este. Mă uit la termometru, sunt -32 de grade şi aud cum se strânge fierul, în partea asta de Iad şi Dracul suflă mai tare în foc. Ceasul electronic se solidarizează cu suferinţa mea şi ticăie mai repede, parcă şi el sătul de atâta aşteptare.

Numai lituanienilor le e poftă de vorbă şi uite aşa între două beri şi-o bârfă ieftină le fac cu mâna la 6 dimineaţa când vaporul lor şuieră voiajul. Am rămas fără idei, am discutat cu mine tot ce se putea, de la soarta avioanelor de tip japonez, până la a treia venire a lui Isus pe pământ (majoritatea crede că e a doua, dar dacă ne gândim la înviere, e a treia), m-am certat, m-am iertat, chiar am avut neobrăzarea de a-mi face planuri de viitor. Mi-am făcut curaj, e căldura, nu e confortabil dar e bine, afară e prăpăd. Le dau dracu’ şi de filme americane şi de asfixiaţi, adorm.

Hotărât de dimineaţă, sunt primul la ghişeu ca în vremea în care la noi se stătea la lapte, numai că aici sunt singur la coadă. Marc banul, tanti poloneză îmi zice stâlcit c-o să stau pe un scaun 18 ore că nu mai sunt paturi libere. O înjur în gând şi ironic îi spun că abia mi-am făcut încălzirea, nu pricepe nimic şi-mi dă biletul, urmat de un senk iu sâsâit. Încă 6 ore şi plec.

Parchez în cală, îmi încropesc un băgăjel, mă strecor pe coridoarele înguste pline de polonezi şi nu mă opresc până nu dau de duş. Apa, deşi cu un miros greu de plumb, curge şiroaie şi parcă îmi îndreaptă oasele. Mă simt bine, curat, mă simt om. Mâncare bună, gatită, chifle calde, bere acidulată şi doar eu ştiu cât am aşteptat clipa asta. Mă aşez sfios în scaun şi ca o pisică încep să-mi caut o poziţie cât mai bună, cât să mă ţină 18 ore. Am energie, n-am stare, oamenii se aud pe fundal ca un zgomot de radio când nu e semnalul bun, mă duc pe punte. Aprind una, mă uit la valuri şi mă gandesc absurd că dacă se strică şi vaporul o dau dracului de zodie.

Noaptea pe punte e înfricosător, valurile se ridică ameninţător de sus ca şi când ar vrea să te apuce de gât şi să te tragă în spuma lor. În sala cu scaune, 3 polonezi beţi, gălăgioşi, povestesc într-una, râd, hăhăie până când, ca la noi se iau la bătaie. Mă strecor uşor pe uşa care duce spre punte şi aştept ori să leşine vreunul ori să îi despartă paznicii. Potoliţi mai de bere, mai de paznici, polonezii sforăie întinşi pe jos. Trag şi eu pernele de la scaune şi ca un adevărat şi solidar coleg de tomberon, mă întind pe jos, cu spatele la zid ca nu cumva să mă prindă vreunul pe nepregătite, bag nasul în geacă şi repet mereu: “Unde mergem noi, Nicuşor?”

Ajuns în Polonia, pornesc la drum, mă fac săgeată pe autostrăzi şi-mi promit în sine că nici n-adorm da’ nici nu mă opresc. Motorul urlă, AC/DC la fel, şi ironic fredonez “fear of the dark”. După fiecare alimentare, îmi calculez greu dar cu grijă bugetul ca nu cumva să rămân la spalat de vase printr-o benzinărie poloneză. Ai dracului polonezi cu sloţii si decilitrii lor.

De aici până acasă mai sunt vreo doişpe ore, presărate cu ploi, drumuri lungi, nesomn şi-un GPS prost care mi-a arătat Munţii Tatra la 3 noaptea. Mă gândesc totuşi, că altfel o vizită pe acolo n-aş fi făcut în curând. Într-un final, ajung aproape de destinaţie, stafidit în spatele volanului, sătul de toată muzica ascultată iar şi iar, plec capul şi intru în casă precum fiul risipitor.

Acum toate astea sunt departe, în casă e cald, mâncare din belşug, suport mai greu frigul dar viaţa merge mai departe. Un singur lucru îmi aduce aminte de tot ce s-a întâmplat, de fiecare dată când îmi aşez capul pe pernă, zâmbesc şi sunt fericit.

Advertisements