Zgura vietilor uzate

Ne pierdem prin urat, iar uratul lasa doar sa patrunda lumina, fara a ne permite insa sa distingem clar contururile. Ne invadeaza lenea ca prin vis si nu bagam de seama secatuirea sufleteasca. Bunatatea ne sovaie in suflete, ca un sentiment timid ce nu-si gaseste linistea si locul in fiinta noastra. Tarzii si tristi, ne stingem pustiiti, fara a ne pasa de tot ce e frumos. Cadem in gol, goi in suflet si-n ochi, rasucindu-ne intr-o pirueta continua a nepasarii si-o mare de-ar ploua peste desertul firii noastre n-ar mai creste nimic in pustiul acesta. Parca si lighioanele pamantului au inteles mai multe decat noi. Ne plang clipele, dar mereu luam altele cu imprumut. Se razbuna moartea, plescaind in sictir, din buzele-i uzate de vanturile veacurilor ce-au trecut peste noi, adancindu-ne tot mai mult spre ultima treapta a minciunii ce ne-a dus tot mai departe de tot ce s-ar fi putut si n-a fost. Ramane sa urcam in continuu, anevoios, pe zgura Golgotei, fara a sti de ce ne rastignim si fara a intelege ca n-o sa inviem a treia zi. 

Advertisements