Atentie se deschid usile!

Vreau o dragoste de la metrou. Fara prea mult fard si fara fuste sofisticate. Intrarea mea in metrou fusese fugara, cam cat iti ia pana sa pasesti cu dreptul si cu stangul in compartimentul aproape gol seara tarziu, fara sa fii agatat intre cele doua usi. Pe tine te prind singura si pe mine fara bilet. Vreau un tren care sa mearga spre altceva, ducand iubirea noastra din statie in statie, luminand toate fetele intristate din subteran. Sa nu ne prinda cuvintele din urma, iar gesturile noastre sa infloreasca din noi ca din doua morminte in care mortii se cauta unul pe altul fredonand o melodie. Sa ne privim tragic in ochi atunci cand beculetul rosu amenintator suna plecarea, cu avertismentul de rigoare, ca si cand nu ne-am mai vedea niciodata. Vreau sa fentam acest loc unde sobolanii au intotdeauna un cuvant de spus si golanii au intotdeauna o poseta de smuls. Cu parul pana la umeri, carliontat, incerci atingeri timide, iar eu te privesc bland in ceapa ochilor albastrii, raspunzandu-ti ca nici-o statie nu ar putea sa inteleaga cine suntem. La un pas departare, e cealalta lume. E bine sa te strang in brate si tu, cu stangacia unui copil, te fastacesti, spunandu-mi ca vrei sa cobori la urmatoarea statie. Stiu, stiu… Tu vrei sa cumperi lumea gratis. Dar eu iti spun ca vreau ca viata noastra sa fie scrisa in fiecare pagina citita de la metrou. Si cei ce nu citesc, sa plescaie de placere la auzul ei. Iubirea noastra trage sa moara, sarind peste abruptul “pana la adanci batraneti”. Prin Bucuresti e noroi, e timpul, ne despartim, ne departam, eu cobor, privirea mea e retezata de usile metroului izbite brusc, cu zgomot, in vis Bucurestiul ramane cu statiile lui, asteptandu-ne.

Advertisements