Rataciri in drum drept

Rataciri in linie dreapta

Indigo, asa ar fi bine sa se numeasca adresa noastra. Str. Indigo, nr. 2 bis. Trezitul de dimineata o sa imi para la fel de acum incolo, iar existenta noastra, o sa devina pe atunci deja cantitate neglijabila. Ma tot agit, gandindu-ma de unde sa fac rost de timp. Unde sa gasesc? Si de ce totusi, dragostea noastra,  la puterea a doua nu ma ajuta sa trec peste toate aceste “neplaceri”? Ma surprind gandindu-ma ca sunt un ipocrit, da, cred ca asta ar fi cel mai potrivit. Si incerc sa despart i-po-crit. Dar chiar si despartit, ma regasesc in fiecare litera. De cand am inceput sa ma prefac doar de dragul iubirii? Si de ce nu se impleteste totul de la sine ca doua culori combinate spre nuanta dorita? Doar de un lucru sunt sigur: ca n-am sa gasesc raspunsul prin huruitul rotilor de metrou si nici in eterna voce ce-mi sopteste “Atentie, se inchid usile!. Urmeaza statia…..” Ce mai conteaza ce statie urmeaza, cand oricum toate-mi par la fel? Imi suna in ureche….”if you don’t know me by now…”, probabil de multe ori ma priveste asa cum pentru un necunoscator fiecare stea e la fel cu alta. Psihologic, vorbind, ai putea spune ca ma macina apasarea regretelor eterne si tardive, dar eu cred ca ma macina frica regretelor ce au sa vina. Si viata totusi, n-are sa mai fie vreodata la fel, am sa fiu o victima a propriului meu sistem. Un sistem sustinut de o teorie ce cu greu poate fi pusa in aplicare pe teren, in momentul in care iti lipsesc “uneltele” de baza. Si atunci ce raspuns sa ii dau copilului din mine care ma intreaba uneori: “De ce esti inca prin preajma?”. Sa fie iubire, instinct de conservare, frica de singuratate? Cea din urma n-ar fi o povara prea mare, de vreme ce singuratatea este singura curva ce nu ma invinuieste ca sunt egoist. De ce continua sa-mi zadarniceasca orice fel de plan, imediat dupa ce l-am conceput? De ce nu ne potrivim in ganduri? Astazi am sunat o veche prietena, neavand nici un motiv bine intemeiat. Totusi mi-a bucurat inima cand am auzit ca s-a gandit la mine foarte mult azi.

Cred ca unele lucruri sunt facute, pentru a fi lasate exact asa cum sunt. Apoi m-a sunat ea, sa-mi spuna ca dupa “vesnicia” mea de asteptare, n-are sa vina totusi. Desigur am fost egoist si i-am “explicat” ca prezenta ei este imperativ necesara, doar ca nu stiu cata diferenta va face. Si atunci de ce drumurile noastre imi par ca doua linii pararele, ce n-au sa se atinga poate niciodata, sau poate doar cand una dintre ele va ramane fara foaie si inevitabil o sa caute o cale, disperata, de scapare. Ce asigurator ar fi sunat un mesaj “Mai am putin si ajung la tine”. Cand dispare fantezia unei iubiri la superlativ, doar pentru a fi inlocuita de eternele amagiri ca ceea ce ni se intampla in viata este ceea ce ne dorim? Sa dam vina pe providenta? Sau sa acceptam ca am “uitat” sa ne mai uitam la ce se petrece in jurul nostru? Cateodata ma gandesc, si incerc sa imi dau seama cate vieti mi-ar trebui sa fac toate lucrurile asa cum as fi vrut. Dureros este ca iubirea ei ma face sa privesc balconul total nepotrivit pentru starea mea de spirit, ca pe o esplanada minunata. Si mai dureros de atat este ca ea nu stie, nu vede, sau nu este conceputa pentru a vedea acele mici picaturi de roua, atat de mici ca n-au pentru multi insemnatate si le iau pe picioare, dar fara de care iarba n-ar mai creste niciodata la fel de frumos. Ar fi fost mai usor, sa fie mai usor. As fi vrut sa fie mai usor. Spatele mi s-ar fi intr-o clipita. Doar ca nici eu nu mai sunt ce am fost. Cred ca am obosit sa mai accentuez contururile peisajelor ce mi se astern zillnic in viata. Desi cateodata imi vine sa scrijelesc, cu unghiile, toate aceste ganduri in betonul celor patru pereti ce m-a-nferica. Apoi renunt, doar la simplul gand ca cel ce o sa vina dupa mine sa citeasca, n-are sa inteleaga niciodata sentimentul, ci o sa i se para doar un text banal scris de cine stie ce fel de debil, intr-un moment de anxietate, ori singuratate. Maine am sa ma transform iarasi in copilul cuminte ce se multumeste cu cea mai ieftina jucarie de Craciun, bucurandu-se doar din sentimental ca este de la Mosul.

Intotdeauna am considerat sinuciderea ca pe un act al celor slabi, al celor ce nu pot sa gaseasca nici-un fel de raspuns in propria lor existenta. Dar ma intreb, oare sinuciderea sentimentala,  treptata si semi-inconstienta, unde se incadreaza? Sau este doar un act premergator catre pasul final? Ar fi totusi, prea banal.

Intre timp au aparut stelele pe cer, si as putea sa jur ca toate-mi par la fel, desi stralucirea lor difera de la galaxie, la galaxie. Totusi niciodata n-am sa pot ridica piedestalul acela atat de inalt incat sa pot atinge una doar de pofta.

Si nu e deloc precum mi-ai promis. Nici soarele si nici eu nu reusim sa iti aducem zambetul pe buze de dimineata. Nici macar gandul ca intr-un final sunt al tau si ca poate in sfarsit ai ce ti-ai dorit de prea mult timp. Poate de atata timp incat nici nu-ti mai e de trebuinta.

Zilele trec zburand una peste alta, intretaindu-se in aceleasi evenimente obscure si uneori identice, iar tot ce poate face sufletul meu este sa traiasca invers acelor de ceas pana ajunge din nou in fata ta. Am fost o idee. Sau poate ai fost doar un “alt tremur, la o alta atingere”. Nu stiu daca am sa inteleg vreodata. Cert este ca dragostea, este pentru tine este un sentiment care iti atarna plumb in suflet, iar de multe ori am impresia ca te ancoreaza la mal, cand tu tot ce vrei este sa te lasi in voia valurilor de pretutindeni. Pe zi ce trece parca vrei sa imi dovedesti ca este prea mult si prea greu pentru tine. Si desi altadata imi povesteai de noi atat de frumos… acum tind sa cred ca ne-ai imaginat asemenea unui tablou pe care iti place sa-l privesti, dar nu intelegi nimic din el. Sunt curios de unde aveai altadata avant pentru eterna ta navigare prin pustiuri. Si in acelasi timp ce s-a intamplat cu el.

Obosita…deja am obosit sa aud cuvantul asta. Ma oboseste pe zi ce trece. Paradoxal ca esti obosita doar pentru mine, sau mai bine zis doar pentru noi. Si-am sa obosesc si eu, cu timpul, pana cand sufletul meu o sa fie prea batran pentru a mai avea pofta sa mute munti, doar ca sa dovedeasca puterea. Am plecat cu multe handicapuri la drum, desi multe din ele le-am recuperat. Dar de multe ori simt ca tu n-ai avut nevoie de tabloul acela frumos pe perete, ci doar ai vrut sa-l vezi, ca mai apoi sa povestesti lumii, pe unde ai fost si ce ai vazut.

N-am sa te mint…nu, eu nu! Da, sufletul meu incepe sa isi traiasca o agonie pana spre sfarsit. Nu dramatizez, doar ca incepe sa oboseasca pentru ca la randu-i altii l-au haituit spre pofta lor. Si da! Te-am crezut pe cuvant, pe langa iubire, suflet si zilele mele, ti-am oferit celalalt dar de pret al meu, INCREDEREA.

Eu stiu ca asa nu pot sa traiesc. Cateodata ma mint in sinea-mi, zicandu-mi ca nu dau tot, ca nu lupt si ca sunt las, dar tu reusesti sa ma dezarmezi de orice avant eroic, odiseic.

Daca mai demult n-as fi zarit in ochii tai acea privire care imi demoleaza orice conexiune logica din sinapsele mele, si care ma face sa ma simt cel mai iubit dintre pamanteni, probabil n-as fi incercat asa ceva. As fi fugit mancand pamantul. Dese sunt momentele in care asta as face chiar acum, preferabil sa traiesc o agonie in singuratatea mea, decat sa fiu precum un copil care nu are voie sa isi desfaca darurile decat in ziua de sarbatoare.

Ma uit acum la tine, dormi atat de intens, incat nici nu-ti pasa daca eu respir sau daca imi vine sa urlu cu toti plamanii. Macar unul sa doarma, nu?

O sa imi spui iar ca exagerez, ca de ce le iau pe toate asa serios, ca dramatizez si ca dau bir cu fugitii la fiecare lucru marunt, dar oare cand ai sa intelegi ca toate lucrurile astea marunte pentru tine, ma fac sa mor in fiecare zi? Cand ai sa intelegi oare de ce are nevoie sufletul meu si ca sunt la fel ca si tine, un om?

Nici nu stiu ce ma doare mai mult, realitatea sau faptul ca am pornit cu o naivitate bolnava, crezand ca intradevar mie mi se poate intampla ce altii cauta o viata intreaga.

N-ai inteles niciodata ce ti-am spus mai demult, ca o randunica are nevoie de doua aripi pentru a zbura. La fel am si eu nevoie de noi, de iubirea ta, de sprijinul tau, de taria ta, de puterea de a imi spune ca toate au sa fie bine, atunci cand nu sunt. Si poate mai mult de atat am nevoie sa vad ca ce imi spui intradevar devine realitate.

Pana una alta, facand o retrospectiv, unele lucruri s-au intamplat, altele doar cu sfert sau jumtate de masura, altele deloc. Pentru unele chiar am renuntat sa mai sper. Cu toate acestea mi te imaginez cu sepcuta de marinel iar viata mea imi seamana tot mai mult ca un drum spre nicaieri, o ratacire in  linie dreapta.

Advertisements

6 thoughts on “Rataciri in drum drept

  1. singuratatea este singura curva ce nu ma invinuieste ca sunt egoist…cine a spus asta primul? paler? sau gaudeamus?

  2. Imi imaginez ca in tot articolul tau, superb de altfel, vorbeai despre dragoste, nu iubire. Dragostea e o reactie chimica, nu un sentiment. Iubirea e un sentiment. Te iubesc pe tine, prietenul meu, il iubesc pe x, cu care ma …iubesc, ca sa zic asa, si pe mama o iubesc. E un sentiment care innobileaza sufletul. E un sentiment, in esenta, departe de egoism (spun in esenta pentru ca, trecand peste suisuri si coborasuri, sentimentul ramane constant). Daca maine mi s-ar spune ca cineva trebuie sa moara, dintre cei 3, as alege sa fiu impuscata eu. Asta e iubirea. Dragostea, de care vorbeai si tu, este exact opusul. Dragostea e un sentiment autodistructiv iar noi, dragul meu, nu am fost creati de providenta pentru a ne autodistruge. Fiecare dintre noi are un dar. Suntem mesageri. Singurul merit pe care il avem, unii dintre noi, e ca transmitem mesajul cu brio. Dragostea, cum e scris si in carti, e un exces de hormoni. Din cauza asta trece repede. E o chestiune pasagera pentru ca suntem totusi un sistem echilibrat si astfel de anomalii isi revin la normal in timp. De multe ori un mesager prost alege sa se refugieze in iluzia asta a dragostei, vrea sa ii dea viata, sa o personifice, cautand un refugiu, o alta ratiune de a trai decat mesajul pe care nu-l poate transmite in fel si chip. Te intreb: eu sunt si ma consider un intreg. De ce as avea nevoie de altcineva? Am doua aripi. Dragostea in schimb te va face sa iti tai aripile daca e nevoie. Nu poti sa mori din dragoste, poti doar sa te omori din dragoste. Si acum, ca sa inchei, gandeste-te: cand iubesti, oricat de tare te superi treci peste. Constientizezi si intelegi. Cand esti indragostit esti vanitos, orgolios in multe ipostaze, exigent, etc. Cum ai putea vreodata fi vanitos sau orgolios sau oricum cu cineva pe care il iubesti? Mama ta iti oboseste sufletul?!

    1. Pentru inceput hai sa delimitam anumite notiuni, si anume:
      IUBÍRE, iubiri, s.f. Faptul de a (se) iubi; sentiment de dragoste pentru o persoană de sex opus; relații de dragoste; amor, iubit1. ♦ Sentiment de afecțiune (și admirație) pentru cineva sau ceva. – V. iubi. Si:
      DRÁGOSTE, dragoste, s.f. I. Sentiment de afecțiune pentru cineva sau ceva; spec. sentiment de afecțiune față de o persoană de sex opus; iubire, amor. ♢ Loc. adv. Cu (multă) dragoste sau cu toată dragostea = cu (multă) plăcere, (foarte) bucuros. ♢ Loc. vb. A prinde dragoste de (sau pentru, față de) cineva (sau de ceva) = a se îndrăgosti de cineva (sau de ceva). ♢ Expr. A avea dragoste = a-i plăcea să… A se topi (sau a se sfârși, a muri) de dragoste pentru cineva = a iubi pe cineva cu patimă. ♦ (Concr.) Ființă iubită; p. gener. ceea ce constituie obiectul iubirii cuiva. ♦ Legătură sexuală; relații amoroase. II. Plantă erbacee cu frunze în formă de lance, dințate și cu flori roz-purpurii (Sedum fabaria). – Din sl. dragostĩ.
      Deci iubirea este actiunea iar sentimentul se numeste dragoste. Daca este sa le luam la bani marunti acestea doua nu pot merge una fara alta. Pentru ca noi oamenii de obicei incercam sa facem ceea ce vrem. Si atunci cand te indragostesti, iubesti. Si nu invers. Actiunea este exprimarea sentimentului, care in cazul nostru se numeste: dragoste.
      Iar pentru intrebarea ta am un singur raspuns: Este corect ce spui tu, esti un intreg, le poti face pe toate singura, cate in luna si in stele. Dar de ce cand este mult mai distractiv in doi? Iar moartea din dragoste nu este una fizica ci mai degraba spirituala, o traire metafizca. Un fenomen ce nu poate fi perceput prin simturi, care depaseste cadrul experientei. Sintagma “dragostea cum este scrisa si in carti”. Vezi tu…de aia nu se poate da o explicatie acestui fenomen care are reactii atat de variate si oricat s-ar scrie, canta sau discuta nu vom putea patrunde acest sentiment pana in profunzime. Poti doar incerca sa exprimi cum te simti. Pentru ca nu exista o unitate de masura, un parametru, un algoritm pentru asa ceva. Exista doar iubire, de oricate feluri ar fi ea.

Comments are closed.