Suflet inramat in timp

Avem timp…obisnuia sa spuna regretatul Octavian Paler.

Obsesia timpului este omniprezenta in zilele noastre. Adeseori ne suprindem zicand “Nu avem timp”, “Ce repede trece timpul” sau “Parca nu mai ai timp sa faci nimic!”. De fapt, vis-a-vis de aceste realitati nu exista o reala parere de rau ci, mai degraba, o posibila uimire fata de modul in care timpul sau ceea ce percepem noi ca fiind timp. Totul se accelereaza sau se dilata. Secolul vitezei a condamnat irevocabil mestesugul de a percepe timpul in mod “evenimential”: fiecare moment sa aiba unicitatea sa, timpul fiind astfel o inlantuire de momente distincte. Foarte usor ne putem imagina acest timp ca o sinusoida, in contra ideii atat de raspandite azi, cum ca timpul ar fi o linie continua, nefracturata. Iar pentru cei cu o imaginatie mai bogata si cu predilectie pentru esente, se poate recomanda apreciera timpului ca suprapuneri de linii sinusoide, convergente sub auspiciile lui ” Asa trebuia sa se intample”. Si chiar asa se si intampla cand inefabilul scapa cronometrului.

Timpul pune cerul in ghilimele, imi este dor sa mi se usuce nisipul pe zambet sau sa inot printre pendule ce arata vesnicia. Mi-e dor sa se impiedice vantul de parul meu. Mi-e dor sa-mi fie cald, dar sa am picioarele reci. Si pe furis sa prind rasaritul de privirile mele.

Advertisements