Tara, tara vrem normal….de unde?

Jocul acesta ar putea lua multe forme. Tot

ceea ce vrem este acel sentiment dupa care

plangem de 20 de ani incoace. Un simplu si banal normal, care se pare ca exista mai peste tot, dar mai putin la noi. Am reinventat Romania sec. XXI, a devenit tara tuturor posibilitatilor. Am crescut o Romania a prostului gust. Un copil handicapat, crescut prematur. Am devenit victimile propriilor noastre creatii. De la baroni locali, la droguri, curve, spagi, manevre si executii, gasim de toate. Am fost invatati sa stam cuminti, sa asteptam si sa speram. Am invatat sa criticam, dar critica asta nu ne ajuta la nimic. Pentru ca altii au invatat sa fie imuni si nepasatori, orice li s-ar spune. Si-am fost obisnuiti sa ne simtim prost daca ne deschidem gura sa spunem ceva, crezand mereu ca parerea noastra nu conteaza si nu o sa schimbe nimic, niciodata. Am asteptat intotdeauna ca altul sa arunce primul hartia la gunoi si nu pe strada, ca altul sa ia atitudine si mai apoi sa ii urmam exemplul. Este foarte ciudat ca am ajuns sa ne ingrijoram ca nu avem cu ce sa ne platim facturile de utilitati, ca nu avem bani sa mergem la un film, s.a.m.d. Normalitatea a decis sa se retraga intr-un colt stingher, neputincioasa. Se mai ridica din cand, in cand, cate unul si vocifereaza, dar nu apuca sa dechida bine pliscul ca ii si gasesc astia nod in papura.  Am devenit ignoranti, obositi si ne-am resemnat cu gandul ca nimic n-are a se schimba vreodata.  Si asa am ajuns sa traim intr-o tara plina de ciobani care ne conduc, de credite in banci si de emigranti in Spania. Avem bun simt si desteptaciunea necesara pentru a pune lucrurile in miscare. Cand ma vad tras in toata aceasta valtoare, unde de multe ori inchid ochii din neputinta si ignoranta ma incearca doua sentimente, unul de rusine si altul de dor. Mi-e rusine ca trebuie sa spun asta despre tara mea, si mi-e dor de Romania mea, asa cum trebuie sa fie ea.

Sa ne trezim, este vina noastra! Mai rabdati?


Semnat Stefan al lu’ mama.

Advertisements